”Grădina de sticlă” de Tatiana Țibuleac

Am văzut-o prima data pe ecranul televizorului, la știrile Pro TV Chișinău, pe când eram încă școlăriță. Părea frumoasă și rece și imposibil de atins, protejată de atâtea straturi de make-up și limite personale. Apoi am cunoscut-o, întâi de mai departe, apoi de mai aproape. Apoi de foarte aproape.

Cu cât mai mult o cunoșteam, cu atât straturile ei de protecție zburau cu viteză mai mare, o vedeam râzând ca un copil, apoi dând sfaturi ca un înțelept de 100 de ani, spunând bancuri, pocind caraghios cuvintele, colorându-și existența ca pe o carte de colorat, indiferent că era la Chișinău sau la Paris. Am urmărit-o cu admirație cum trecea cu viteză și curaj prin viață.

M-a șocat prima ei carte, Fabule Moderne, prin profunzimea și sensibilitatea poveștilor ei, povești pe care le-a dus în spate peste tot cu ea. Am râs și am plâns și am rămas cu unele imagini din fabule agățate de mine, pentru totdeauna. Am început apoi s-o privesc pe Tatiana prin prisma a ceea ce scrie, dar acum înțeleg că asta a fost marea mea greșeală.

Apoi a urmat cartea ”Vara în care mama a avut ochii verzi”, o lectura la fel de delicioasă, despre care voi povesti în alt articol.

Dar săptămâna trecută am terminat de citit ultima ei carte: ”Grădina de sticlă”, o poveste total diferită de primele două cărți, o abordare foarte personală și foarte emoțională a realității din Basarabia dinainte de 1989 dar și pe parcursul perioadei de tranziție. Eu nu am prins această perioadă, cel puțin nu conștient, fiind născută în 1987, dar chiar și așa, amintirile ei, combinate cu acest personaj principal neobișnuit (Lastochka), m-au făcut să simt prin scriitură dureroasele urme pe care am călcat, încă de la naștere: urmele copilăriei părinților mei.

Am văzut cum arată lumea privită prin cioburi de sticlă spartă, mâini de copil rănite de la muncă, abuzuri în orfelinat și rusificare, într-un Chișinău întunecat și complicat. Singura lumină pare să vină de la zăpada care purifică peisajul, dar după care ies la iveală aceleași mizerii: umane, sociale, culturale, economice și mai ales… mizeriile ascunse în sticle.

”Grădina de sticlă” nu e o lectură ușoară, dar, în apărarea mea, eu nu savurez lecturile ușoare. ”Grădina de sticlă” te ajută să-ți pui anumite întrebări, și să speri că vei primi răspunsuri., până la ultima pagină.

Spuneam că, dupa prima ei carte, am început s-o văd pe Tatiana Țibuleac altfel. De parcă, într-o criză personală, și-a scos toate straturile de protecție și ne sfidează aratându-ne tot, tot ce se întâmplă în interiorul ei, cu poezie dar și cu grotesc, cu violență și regrete, nostalgii și fantezii. Dar apoi am înțeles că Tatiana-omul și Tatiana-scriitorul sunt oameni diferiți. Cel puțin, pentru noi, muritorii de rând: omul este accesibil tuturor, iar scriitorul este accesibil doar pentru sine, și doar când vrea ea.

Îi mulțumesc, pe aceasta cale, Tatianei-scriitorului, că ne-a mai deschis încă o fereastră în interiorul ei. Și, chiar dacă e o fereastră mare, verde, scorojită de amintiri, aceasta strălucește frumos. Ca o grădina de sticlă.